Meşterul care face tinichigerie cu maşini de îndoit tabla vechi de un secol. „N-am nimic electric în atelier în afară de bec“

Meserie Ioan Sas se încăpăţânează să ducă mai departe tradiţia familiei şi continuă să ţină funcţional atelierul de tinichigerie deschis de bunicul său în 1920. Strada Carpaţi din Baia Mare, judeţul Maramureş, oferă celor care o traversează sentimentul că s-au întors în timp, prin anii interbelici. Este una din cele mai vechi străzi din oraş şi face legătura între Piaţa Păcii şi strada Horea, în zona pieţei de alimente.

Clădirile sunt vechi, iar unele dintre ele stau să se dărâme. Altele au fost, însă, renovate. Toate păstrează un parfum de oraş de epocă, cu străzi înguste şi aglomerate, cu vânzători ce îşi întind marfa în faţa casei şi îşi aşteaptă clienţii. Sunt străzi pline de culoare şi zgomot. Într-unul dintre aceste imobile există un atelier de tinichigerie, probabil printre ultimele din oraş. Clădirea unde funcţionează a fost gândită de la început ca atelier de fierărit. E formată doar dint-o încăpere, cu o sobă pentru încălzit şi spaţiu pentru maşinăriile mari şi vechi.

Înăuntru îl găsim pe meşterul Ioan Sas care lucrează de zor. A învăţat meserie de la tatăl său, care ducea mai departe moştenirea familiei. „Bunicul meu a fost aici întâi chiriaş, apoi a cumpărat clădirea. Atunci lucrau 12 oameni. El a început în 1920, când a venit din război, din prizonierat, unde a fost deţinut la italieni“, începe povestirea Ioan Sas. Din informaţiile pe care i le-a transmis tatăl său reiese că atelierul a funcţionat mereu, de când a fost deschis, cu o mică excepţie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

„Tatăl meu a fost în război şi a fost luat prizonier. În ’45 s-a întors, dar între timp, băieţii, calfa şi ucenicii erau şi ei plecaţi pe front. Bunicul murise în 1944, aşa că o perioadă atelierul a fost închis“, spune bărbatul, în timp ce bate cu ciocanul într-un burlan pe care îl face pentru o bătrână ce aşteaptă în atelier.

Măsoară, taie cu o foarfecă, apoi curbează tabla într-o maşină ca un fel de presă. La o altă maşină îi îndoaie marginile, de parcă ar face un tiv la o bucată de material. Bătrâna îl priveşte în timp ce aşteaptă şi începe să explice: „Am o căsuţă care a fost contruită acum 60 de ani. Hornul iese prin pod afară şi acum plouă direct în ţevi. I-am cerut o acoperitoare pentru ţevi, să nu plouă înăuntru“, explică ea. „Cu ocazia asta, a cerut şi un burlan nou. Dacă tot le schimbă, să le schimbe în totalitate“, completează tinichigiul.

Ucenic de la grădiniţă

Ioan Sas a muncit alături de tatăl său mulţi ani înainte ca acesta din urmă să se stingă, iar primele lui amintiri legate de munca în atelier sunt încă de la grădiniţă. Dovadă stă o ramă atârnată pe perete în care sunt expuse mai multe fotografii cu el şi tatăl său. „Încă de când eram mic îmi plăcea să vin la tata la atelier. Era foarte mândru de mine. Veneam zilnic, îl ajutam şi aşa am învăţat meserie“, spune Ion Sas.

Aşa se face că a îndrăgit meseria şi, după terminarea şcolii, s-a angajat în domeniu. La început, la o altă firmă, pentru că activitatea în atelier era destul de slabă. „După şcoală, tot în meseria asta m-am angajat. Nu aici, la atelier, ci în apropiere, la o altă firmă. Tata deja lucra pe mărunţişuri, reparaţii de oale - încă mai vin şi acum cu oale la reparat – dar eu lucram la o firmă, ne ocupam de lucruri mai mari. Făceam acoperişuri, lucruri mai serioase“, povesteşte el.

Obligat să cedeze atelierul, în timpul comunismului

Tot de la tatăl său ştie că în perioada comunismului, acesta a fost obligat să cedeze atelierul Cooperativei „Gutinul“, însă ulterior, după 1989, a reuşit să-l recupereze. „În anii 50, când tata lucra, i-au anulat autorizaţia şi l-au obligat să se înscrie în Cooperativa «Gutinul». El a trăit până la 87 de ani, fără să fie bolnav şi a muncit aici până în ultima zi de viaţă “, spune el. Tinichigiul ne informează că în anii ‘30 erau 7-8 fierari în oraş, fiecare cu atelier, cu oameni angajaţi. Dacă el este a treia generaţie de fierar din familie, după el, nu crede că cineva va mai duce meseria mai departe, pentru că are doar o fiică. „Acum tinerii vor bani mai mulţi, să-i obţină uşor şi să nu se murdărească pe mâini. Aici niciodată nu ne-am îmbogăţit, nu am făcut avere, dar am avut mereu un ban în buzunar“, mai spune el.

Niciun utilaj electric

Până şi dotările atelierului sunt de pe vremea bunicului său, nimic electric, nimic automat. „Maşinile de curbat sau îndoit tabla sunt vechi, de pe vremea bunicului. El le-a cumpărat. Sunt nepretenţioase. Au nevoie doar de un pic de ulei şi merg. Nu am nimic electric, decât becul. În forma asta, meseria este pe cale de dispariţie. Acum sunt aparate moderne, care fac operaţiuni complicate, dar eu fac manual totul. E mai rudimentar, dar îmi place! Dacă nu-mi plăcea, învăţam altă meserie“, concluzionează el. Lista produselor pe care le face nu e mare, dar sunt obiecte pe care rar mai găseşti un meşter care să le facă: stropitori, hote pentru bucătărie, burlane, acoperişuri pentru horn etc. Atăzi, în aceeaşi curte funcţionează şi un atelier de tăiat sticlă, după ce activitatea în atelierul de tinichigerie s-a redus şi nu a mai fost nevoie de tot spaţiul. „Spaţiul a fost mai mare, însă tata nu prea mai avea de lucru în ultimii ani, astfel că a făcut o modificare şi a împărţit spaţiul în două, iar în cealaltă jumătate funcţionează acum un atelier d tăiat sticlă“, explică bărbatul. Nici aceşti meşteşugari, însă, nu se mai găsesc foarte des.

Face tinichigerie cu utilaje vechi de un secol 0 0 (0 voturi) Vizionez mai târziu Tinichigiu la a teia generaţie    Foto: Angela Sabău

Imagini din aceeasi galerie Distribuie imaginea 0 share Tweet Live vizitatori citesc articolul în acest moment citeste totul despre: tinichigiu fierarie atelir vechi meserie pe cale de disparitie maramures baia mare 0 share Tweet 5 Live 5 vizitatori citesc articolul în acest moment Alina VasileProfil Laura Andreea PopaProfil 0 (0 voturi)